Albastru ca jazzul

Curiozitatea de a lectura Albastru ca jazzul mi-a fost stârnită de recomandările făcute pe marginea ei. Dar şi pentru titlul ce nu spunea nimic şi totuşi părea a comunica ceva ascuns. Ceva de genul, să vorbim în termenii autorului. Dincolo de frustrarea unora cu privire la traducerea adlitteram a titlului, cartea se vrea a fi o destăinuire. Donald Miller potrivit descrierii proprii încearcă o „copiere” a scriitoarei Anne Lamott, cu sensul de împrumut de stil. O eliberare de masca creştinismului şi o dezvăluire a trăirilor interioare improprii etichetei afişate.

Îţi trebuie o doză de curaj sau nebunie; sau câte puţin din fiecare să afirmi că te-ai simţit mai bine într-o tabără cu hipioţi decât în sânul comunităţii creştine din care faci parte. Sau că te-ai îndrăgostit de Emily Dickinson care şi dacă ar vrea nu ţi-ar putea împărtăşi sentimentele pentru că e moartă, dar acest „rit iniţiatic” e tipic „fiecărui bărbat care gândeşte”, după cum afirmă Miller. Evident parte din aceste picanterii trec pentru creştinul pudic a fi afrodiziace menite să ne descopere dorinţele ferecate în cufărul intelectului şi pe alocuri să exclamăm că ne regăsim într-o anumită măsură.

Ba bine că nu! Cine n-a pus vreodată mai presus binele său în comparaţie cu a celorlalţi? Ori a folosit diferite pretexte pentru a se scuti de zeciuială sau a uzitat de autodisciplinare în dorinţa de a evita inevitabilul: fără Dumnezeu nu poţi iubi lucrurile bune. Reality Bites aduce mult cu Albastru ca jazzul cu diferenţa dată de credinţa în cel de sus şi nu într-un iubit vremelnic. În schimb acelaşi tipar legat de ce zic prietenii şi de o viaţă alături de colocatari ciudaţi se regăseşte în ambele. Izul dintre ce spun ceilalaţi e mai izbitor decât ce crede autorul. Cu siguranţă această impresie poate fi deturnată de momentul impasului în care se găsea la momentul conceperii textului, dar şi de degajarea oferită de scris, fără a avea în minte un public ţintă sau mai exact singurul auditoriu fiind el însuşi. Totuşi astăzi cartea se vinde şi prinde la cititori pentru sinceritatea fără perdea şi lucrurile pe care le prezintă.

Îmi vine în minte scena izbitoare din colegiul Reed, considerat un loc de dezmăţ, în care Donald are idea năstruşnică de mărturisire a păcatelor după o noapte de chef. Şi nu e vorba de faptul că el şi prietenii săi, puţini cei drept, de orientare creştină s-ar fi dopat, ci pur şi simplu o spovedanie pentru păcatul de a nu fi o lumină, pentru cruciade şi alte metehne ale creştinilor. Abordarea a dus la un val de simpatie din partea celorlalţi.

În lecturarea cărţii se cere dezlipirea de ochelarii de cal şi bineînţeles a lua partea de relaţionare la Dumnezeu şi nu la un impuls dat de ce spun prietenii autorului. Până la urmă oricât de profundă ar fi experienţa celui de lângă noi în trăirea sa cu Cel de sus, dacă nu e una autentică în ce ne priveşte e cam în zadar. Totuşi Donald Miller a ajuns să iubească jazzul şi mai apoi pe Dumnezeu pentru că a văzut pe alţii făcând acest lucru.

De ce nu sunt înţeleşi homosexualii?

“Contra Curentului. Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă!” a apărut prin iniţiativa celor ce se ocupă de site-ul cu acelaşi nume dedicat persoanelor cu probleme în ce priveşte “identitatea sexuală”. Cartea este o compilaţie de mărturii a unor creştini, familişti, lucrători în slujba Celui de Sus, fără o orientare religioasă, retardaţi sau intelectuali aflaţi în groapa sodomiei. Printre vocile masculine răzbat doar două feminine care pledează pentru înţelegerea homosexualilor. Ambele sunt subiective dată fiind implicarea lor într-o relaţia de prietenie cu un gay. Poziţia celor de la Contra Curentului e trasată în linii generale pedalând pe principiul toleranţei.

Lipsa modelului masculin din casă a dus la o deformare a percepţiei copilului devenit matur nutrind înclinaţii sexuale dubioase. Justificarea comportamentului sodomist se ascunde în spatele paravanului: părinte abuziv, alcoolic, un mediu familial instabil, a unui abuz sexual suferit în fragedă pruncie. Întreb, că doar astfel lumea poate fi lămurită atunci când singură nu-şi găseşte un răspuns: Raportul dintre tată şi un băiat(propriul copil) este şi unul de natură sexuală ? «Dacă tata nu m-a iubit, m-am aruncat în braţele bărbatului care a făcut-o » sună explicaţia. A nu se nega abuzurile şi gravitatea lor din copilărie la cei în cauză, însă un act accidental, o anomalie diferă de unul deliberat. Cele peste 40 de mărturii aşezate conform indexului alfabetic cer înainte de o iertare pentru păcatele comise o primire şi acceptare a dragostei în varianta creată de Dumnezeu(adică creaţi a fi homosexuali). Pănă la urmă conform celor scrise de aceşti bărbaţi fiecare are o cruce de purtat, nimic anormal. Negarea propriei vinovăţii, date de consumul de pornografie, practicarea mastrubării şi dorinţa de a cunoaşte bărbaţi asemeni lor, iar dacă nu-i găsesc îi convertesc pe cei care le cad pradă, este o refulare a neînţelegerilor din familie.

Lupta cu ei înşişi pentru a scăpa de această boală pusă pe picior de egalitate cu sindromul Down sau cancerul este una fără izbândă. Ba bine că nu. Cineva spunea şi pe bună dreptate cu ce ne hrănim mintea ne va influenţa viaţa fundamental. Ispita poate fi învinsă atunci când nu cochetezi cu ea. Lupta fără izbândă e dată de bravarea celor mulţi. Dacă am putea birui singuri orice păcat intervenţia divină prin Hristos ar fi inutilă. « în lumina versetelor care condamnă homosexualitatea, întreaga mea existenţă, fiinţa mea, e păcătoşenie înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă Isus a rezolvat problema păcatului… », spunea unul din bărbaţii care-şi depun mărturia în paginile cărţii. Logic nu!? Pavele, unde eşti? A păcătui ca să ni se înmulţească harul? Potrivit lui nicidecum, pentru că aşa cum şi Ioan susţine: « Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el, şi nu poate păcătui fiindcă e născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. » Dar atunci cum spunea un aşa zis născut din nou, aflat în perioada numeroaselor recidivări, diferenţa dintre curvie şi sodomie în perspectiva vechi testamentală nu există, în timp ce azi biserica aruncă cu pietre numai înspre homosexuali. Frapant la afirmaţiile în doi peri bazate pe versete scoase de ici colo menite a le justifica comportamentul celor care se mândresc cu provenienţa evanghelică este că tocmai ştiinţa îi îngâmfă.

Menţionam la început de căutarea identităţii sexuale, trebuie ea găsită? În cei priveşte pe evoluţionişti cu siguranţă da. Acceptarea că lumea este rodul creaţiei îţi dă libertatea să ştii cum stau lucrurile. Nu din perechea de bărbaţi a ieşit primul copil sau mai exact a luat fiinţă lumea de azi cu populaţia pe care o are, ci din relaţia unui bărbat cu o femeie. În accepţiunea lumii create, viziunea n-a fost o grădină cu lipsă de identitate sexuală, ci una precis stabilită. Nu parteneri multipli, ci unul de parte bărbătească şi unul de parte femeiască, nu un om şi un animal, ci ambii oameni.

Pledoaria de faţă s-a născut în urma unei neînţelegeri referitoare la răstălmăcirea Adevărului după bunul plac. Persistarea într-un păcat nu este un semn al cunoaşterii de Hristos. Schimbarea aşa cum se vrea este posibilă prin cunoaşterea Celui fără de păcat, nu una teoretică, ci practică.

Baraca – o insultă la adresa creştinătăţii

“Baraca” o carte controversată ce-şi strânge adepţi sau protestatari, deşi aceştia din urmă mai puţini la număr, incapabili să articuleze corect sau destul de tare de ce nu o aclamă. Oricum indiferent de partea cărei baricade ne aflăm “Baraca” adună vertiginos fonduri din vânzări clasând-o printre cele mai vândute cărţi din literatura creştină.

Cândva demult, subliniez demult, un anume Pavel, scria “va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” Cu siguranţă acest citat păleşte în faţa versiunii reactualizate prezentate de Paul cel tânăr.

Până la urmă fiinţele umane sunt coroana creaţiunii lui Dumnezeu, fără noi cu cine s-ar mai lăuda. Şi dacă avem o poziţie atât de importantă de ce să nu ne tragem de şireturi. Hristos evident nu e homosexual în această perspectivă, dar foarte natural ar putea fi, şi o întreagă creştinătate l-ar adora. Dar nu e cazul, d-l Young nu ne loveşte atât de mortal, ci subtil printr-o abordare drăguţă, inedită a unui Isus în blugi incapabil să prindă un peşte sau să ţină un castron în mână. Evident, Doamne fereşte să fie vreo insultă la mijloc, ci doar o imagine plastică a umanităţii cristice. Mă întreb n-am putea canoniza anumite pasaje din Baraca? Hristosul cel care a trimis pe Petru să prindă peştele în gura căruia se afla banul pentru darea de la Templu, ar putea fi declarat incapabil? Dar cine ştie poate de aceea l-a trimis pe Pavel la pescuit sau poate că de fapt toţi peştii mării purtau cu ei în acea vreme câte o monedă.

Hristos spune despre sine nu “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, nu, nu, nu. Versiunea modernă este “eu sunt cea mai bună cale prin care orice om se poate relaţiona la tata sau Sarayu(cum e denumit Duhul Sfânt). Deci, dacă l-am aşeza pe Dumnezeu pe vârful unui munte, indiferent pe care parte ne-am căţăra tot sus am ajunge, dacă ţintim înspre acolo. Aşa că puteţi încerca şi alte metode de relaţionare la Dumnezeu, dar cea mai indicată după recomandarea preţioasă a tânărului Paul ar fi Isus. Nicidecum singura, ci doar cea mai bună.

Hristos nu este creştin, a bună seamă că nu, de fapt El mergea la sinagogă, nu la biserică. Bineînţeles biserica nici nu era pe vremea Lui, dar nu asta ni se spune. “Cei care mă iubesc vin din toate sistemele care există. Ei sunt budişti sau mormoni, baptişti sau musulmani, democraţi, republicani sau mulţi care nu votează nici cu unii nici cu ceilalţi, sau care nu merg regulat la biserică duminica şi nu fac parte din nicio organizaţie religioasă. … N-am nicio dorinţă să-i fac creştini, dar îmi doresc să le fiu alături în transformarea lor…” Există vreo conotaţie negativă în termenul creştin? Dacă da, să fie înlocuit termenul, şi să se transforme oamenii. Mă întreb după cine?

Poate după modelul lui Dumnezeu care “nu aşteaptă nimic de la tine”, fapt pentru care “nu-l vei dezamăgi niciodată.” Cred că acest Dumnezeu are unele probleme ce necesită o şedinţă de consiliere cât mai curând. Adică, dacă nimeni nu-L poate dezamăgi, pentru că El nu are nicio aşteptare de la omenire, atunci la ce bun răstignirea lui Hristos?

Dar la ce bun să ne batem capul până la urmă “oamenii cred în ceea ce cred”. Dumnezeu musteşte de atâta iubire încât el oferă locul cu verdeaţă şi tatălui alcoolic şi abuziv, şi criminalului în serie. De fapt, întreaga problemă a suferinţei ridicată la fileu este o iertare măturată sub preşul uitării bazată pe infinita dragoste divină.

Zeul iernii îşi face de cap cum doreşte, la fel cum incongruenţa limbajului e unul insesizabil la o citire absentă. Mack tatăl bântuit de Marea Tristeţe în urma pierderii ficei Missy răpită şi ucisă de un criminal în serie este descris astfel: “Subiectele lui preferate sunt Dumnezeu, Creaţia şi motivele pentru care oamenii cred ceea ce cred. Când discută despre acestea, privirea i se luminează, zâmbeşte într-un fel anume şi, dintr-o dată nu mai e obosit, parcă întinereşte şi abia dacă se mai poate stăpâni. În acelaşi timp Mack nu e foarte religios. Cu religia pare să aibă o relaţie amestecată cu ură, probabil acelaşi fel de relaţie are şi cu Dumnezeu, pe care-L suspectează că veşnic pune ceva la cale, imaginându-şi-L ca existând undeva foarte departe, străin de ce se întâmplă pe pământ.” Această contopire de preferinţe legate de subiectele ce ţin de Dumnezeu tratate cu extaz, cu un El tipic deismului care totuşi nu e absent că se implică, pusă în primele pagini denotă o oscilare puternică a definirii personajului.

Dumnezeu pe lângă ideea genială de a trimite bileţele în cutia poştală e şi unul ce după bunul plac sau stare a pacietului pe care-l tratează în staţiunea de 5 stele cu reţete culinare de-ţi lasă gura apă, se transformă când în femeie când în bărbat. Dar nu orice femeie, ci una de culoare. Acum poate că se încearcă explicarea apariţiei omului negru. Cine ştie? Just e că fiecare citeşte ce vrea şi înţelege ce poate. Mai grav e când normativul Scripturii îl punem sub cel al unei cărţii SF.

Memoriile lui Eutih

M-am pomenit asaltata de solicitarile celor din zona cu privire la achizitionarea cartii “Memoriile lui Eutih”. Astfel dand curs valului de entuziasm, biblioteca mea a marcat aparitia unui nou titlu. Cine stie la editia revizuita a prezentei poate se va aminti de un tip nou de fariseu cel care cumpara carti cu nemiluita doar pentru a le insera in dulapurile casei spre impresionarea vizitatorilor, nu ca Doamne fereste le-ar citi. Oricum nu anticipam o noua editie, desi ar fi de dorit, ci vorbim despre cea existenta.

Eutih absorbit de predica apostolului Pavel si doborat de oboseala plonjeaza de pe fereastra- pe care se asezase – in fata casei. Mort de-abinelea e readus la viata de Pavel. Asta pentru a sti cine a fost Eutih si Pavel. Nu de alta dar am auzit o interpretare tare draguta si noroc ca e doar o aberatie a unei minti “sclipitoare” cum ca din intamplarea relatata se poate trage concluzia urmatoare: predicile lui Pavel erau de-a dreptul plictisitoare.

Eutih si-a scris memoriile probabil inainte de cazatura sau poate dupa? Cert e un singur lucru de la fereastra sa se vede perfect si inauntru si in afara. Mai exact spus vede fariseul cand vine la biserica, cum se comporta aici, dar si ce fel de om e acasa sau in anturajul prietenilor. Cartea se vrea a-i identifica pe farisei. Ei nu se inscriau pe lista prietenilor Domnului Isus, fapt pentru care ar fi de dorit in a-i evita cu orice pret. “Memoriile lui Eutih” cu portretele fariseilor e si o oglinda pentru sufletele lor schimonosite ca vazandu-si imaginea sa purceada la schimbarea ei.

Fosila vie, Poticnitul, Sfantocul, Bun-de-Gura, Amaratul-Vesel sunt doar cateva din denumirile pline de subinteles alese de Eutih. Descrierile sunt conturate pe calapodul unor persoane de care autorul s-a lovit de-a lungul vietii. Desigur in timp ce parcurgi fiecare portret individualizat poti identifica la randu-ti astfel de oameni pe care tu insuti i-ai intalnit. Caricaturile de la sfarsitul fiecarui portret pline de talc n-au cum sa nu-ti starneasca buna dispozitie. O lectura usoara pentru cei fara probleme, insa una mai neplacuta dupa cum ne anunta adevaratul autor, Petru Lascau din perspectiva celor vizati.

Cum sa devii un Nimeni

Pe holul şcolii de Jurnalism, instruire media din Oradea într-una din zilele demult trecute am fost sfătuiţi să achiziţionăm o carte numa’ bună pentru cei din domeniul media intitulată sugestiv „Cum să devii un Nimeni”. Mai repede de gură şi precum musca aventurată în locuri lipicioase, am decretat: „A fi un nimeni e cel mai uşor, nu trebuie să faci nimic. La ce bun să mai şi scrii despre asta.”

Cu nonşalanţă mi s-a pus în mână cartea scrisă de Iulian Comănescu (la origini fără căciuliţă, după zicerea autorului), de acelaşi respectabil profesor care evident şi-o cumpărase. Ce să mai lungesc vorba, coperta cu un exces de roz, pe semne credeam atunci pentru cei mai slab de înger m-a captivat. Fără doar şi poate cu prima ocazie am început lectura. Cu excepţia lui Web 2.0 care fie-mi scuzată ignoranţa nu l-am priceput, cartea a fost ca o oază în deşertul mediatic.

Brandul personal m-a făcut să trag următoarea concluzie: Nu contează cine eşti, ci cum eşti perceput. Percepţia asta te poate ferici sau nu, depinde de zerourile cu care se lasă. Oricum a fi cineva se scrie pornind de la a fi un Nimeni, care e total opusul lui nimeni. Iulian Comănescu perindat prin zona media ne îndepărtează vălul ce ne obturează privirea pentru a putea percepe ce e dincolo de interfaţa ecranului şi a hârtiei de ziar.

Între mogulii, deţinători ai caprelor vecinilor, şi politicienii râvnitori în a le deţine, media este precum un pendul mânat de interesele sus numiţilor. Dacă până acum nu ştiam prea bine din şcoală cât deţine fiecare proprietar din felia media, cel puţin pentru o vreme, până la noi restructurări suntem asiguraţi. Şi totuşi lucrurile nu sunt atât de negre precum par. Cei implicaţi în scrisul şi contrafăcutul ştirilor, sedate de conferinţele de presă, sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi care odată puşi pe lucru mai fac şi greşeli. Pe care să ne fie cu iertare, dar la concurenţa existentă, cine mai stă să verifice informaţia la sânge?

Îndurare aspră

M-am trezit citind această carte, pe care nici nu ştiu cum s-o cataloghez mai bine pentru a nu-i ştirbi valoarea, deşi nu duceam lipsă de activităţi conexe ce-mi solicitau atenţia într-o altă direcţie. Primele pagini mi-au produs un „deja-vu” la nivel imaginar, potrivit căruia înţelegeam superfical de ce doar femeile sunt atrase de poveştile de dragoste. Remarca nu are deloc a face cu esenţa cărţii, ci doar cu recomandarea primită iniţial şi care mi-a surescitat interesul pentru lectura ei. În cel mai scurt timp am descoperit în cartea „Îndurare aspră” o poveste de viaţă profundă ce nu iese în evidenţă prin acţiuni dramatice sau născociri ce doresc a capata interesul cititorului, ci prin intensitatea relaţiilor de cuplu, a iubirii protejate de „Strălucitoarea barieră” şi a înţelegerii sensului vieţii. Autorul cu o sinceritate inocentă îşi dezvăluie dragostea păgână cum o numeşte pentru unica sa soţie, Davy, dragoste ce va fi frântă pentru binele propriu. Se naşte o întrebare pertinentă la această stare de fapt, adică cum ar putea moartea cuiva drag să fie spre binele celui privat de ea?

Declaraţi agnostici soţii Vanauken întâlnesc în cadrul universitar de la Oxford cinci creştini, ce vor pune pe jar lipsa lor de credinţă. Creştinismul atât de combătut de cei doi soţi deşi nu-l studiaseră, va fi cel care le va rupe planurile întocmite cu atâta migală şi lungi dezbateri legate de viaţa lor pe ambarcaţiunea, Grey Goose. Davy va păşi prima în mrejele credinţei, urmată de soţul ei oprit iniţial de o logică omenească ce se învârtea în jurul întrebării: „Cum să crezi când nu ai credinţă să crezi?” Iluminarea pe drumul aruncării spre necunoscut, spre Dumnezeul nevăzut se face prin intermediul unei relaţii absolut spectaculoase cu C.S.Lewis.

Un Lewis fascinant ce se coboară de pe piedestalul lui făurit din titlurile academice şi cărţile scrise şi se implică uman într-o frământare după cunoaşterea lui Dumnezeu. Tranşant şi fără menajamente uneori în scrisorile inserate pe parcursul povestirii, Lewis apare nu ca o doică docilă, ci ca un chirurg ce nu foloseşte anestezic. Sinceritatea sa debordantă te face să te întrebi dacă astăzi se mai găsesc astfel de oameni?

Surpinzătoare şi deopotrivă banală, povestea de dragoste dintre soţii Vanauken protejată de orice intervenţie exterioară chiar şi de maternitatea însăşi, va suferi o înfrângere triplă. Lovită de gelozia soţului orbit de excesul de zel al soţiei devotate lui Hristos, de îndrăgostirea la nivel mental şi sentimental de o alta, fără a exista vreo implicare fizică, şi de separarea prin moarte de Davy, dragostea păgână va lua locul celei îndreptate spre divinitate.

În paralel cu dezvăluirea relaţiei cu Davy, autorul aminteşte pe scurt povestea de iubire dintre Lewis şi soţia sa, Joy. Punctele comune dintre cele două povestiri stau în agnosticismul luat ca bază de pornire, atât în dreptul lui Lewis cât şi a soţilor Vanauken, trecutul soţiilor (Davy avea un copil dintr-o relaţie anterioară, copil ce a fost dat spre adopţie, în timp ce Joy era divorţată şi avea doi copii cu primul soţ, Bill Gresham, date care nu transpiră din povestire, ci din datele biografice), culminând cu moartea prematură a nevestelor.
„Îndurare aspră” convinge raţional că dincolo de etichetele religioase, de trecut sau temeri esenţa este credinţa centrată pe un Dumnezeu viu, experimentabil în umblarea zilnică.