În furnicarul de oameni ce se adunase ieri în Constanţa la Casa de Cultură a Sindicatelor pentru a asista la concertul celor de la Misiunea Speranţa l-am zărit pentru prima oară. Şi cum era să nu-l observi pe Abel, băiatul fără un ochi. Obişnuit cu privirile insistente, iscoditoare şi uneori batjocoritoare nu părea deranjat de poza pe care i-am făcut-o. Un gând fugar ar fi vrut să ştie cum a ajuns Abel la cei 21 de ani să prezinte un handicap fizic.
A trecut o singură zi, într-o nouă locaţie, şi anume Medgidia, la un nou concert susţinut de Misiunea Speranţa şi iată-ne din nou faţă-n faţă. În cuvinte puţine dar însoţite de o bucurie ce-i lumina faţa mi-a spus cu o convingere de neclintit că nu există om privat de un handicap, indiferent de natura lui. În ciuda blamării lui Dumnezeu pentru neşansa servită de greşeala unei injecţii primite la vârsta de 7 ani, Abel l-a întâlnit pe Medicul Suprem.
Medicii n-au putut să-l vindece. I-au înlocuit ochiul cu unul de sticlă, însă în scurt timp o tumoare a necesitat o nouă intervenţie chirurgicală. Aşa se face că de la opt ani Abel a rămas fără ochiul stâng. N-a mers niciodată la şcoală, nu ştie să citească sau să scrie însă mărturiseşte cu fiecare ocazie minunile pe care numai Dumnezeu le-a făcut în viaţa sa. Dedicat trup şi suflet lucrării misionare Abel slujeşte împreună cu alţi tineri pentru trei săptămâni în Medgidia în comunitatea de turci din zonă. Când va termina aici se va întoarce la biserica din Buzău şi va continua munca pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o. A învăţat despre El doar din auzite şi din propria experienţă, dar cea din urmă cântăreşte mai mult decât tone de cărţi buchisite.
