Modelul de lider al lui Hristos este unul total diferit de cel perceput de noi azi cu privire la felul cum ar trebui să fie sau este un conducator.
Mentalul nostru ne înfăţişează un individ zvelt, la patru ace, cu un vocabular elevat, strunit sub bisturiul diplomelor sale dobândite la universităţi de prestigiu. Un lider ce deţine puterea, autoritatea în faţa subalternilor săi, înconjurat de prosperitate, cu epoleţii pe umăr, cunoscut de toţi, şi lista ar putea continua. Ce mi se pare ironic în tot acest tablou pe care ni l-am facut şi din a cărui şabloane nu ieşim, este diferenţa netă dintre ce ne-am proiectat mintal cu privire la Hristos şi modelul tipic al liderului de azi. Ironia reiese din afirmaţia următoare: nu există un lider mai mare decât altul. Este exact contrarul cererii fiilor lui Zebedei. Fiecare lider indiferent cât de mare ar fi va avea întotdeauna o persoană căreia să i se supună într-un alt grup din care el nu este “cireaşa de pe tort”.
A vorbi despre modelul de conducere a lui Hristos este prea mult pentru ce s-a petrecut cu adevărat. De ce afirm acest lucru pentru ca mie greu să mi-l imaginez pe Hristos făcând pasul extrem al coborârii din poziţia de Dumnezeu suveran, Creator al lumii şi născându-se în chipul cel mai umil cu putinţă doar de dragul de a ne arată nouă cum se comportă un lider sau un conducător.
Liderul este cel care are urmaşi, oameni care să-i împărtăşească viziunea, altfel doar se plimbă prin viaţă afirma John Maxwell în cartea sa „Dezvoltă liderul din tine”. A fost Hristos un lider după care lumea a mers? A fost până la momentul anterior crucii, de acolo până la înviere a fost unul fără de urmaşi. S-a schimbat ceva după înviere cu cei apropiaţi Lui? Oarecum, încă mai stăteau într-o fază letargică după omul acela care îi învăţa dar nu-i punea să şi aplice. A fost nevoie de Cincizecime să-şi schimbe atitudinea; de o forţă dinafara propriei lor fiinţe. A fost Hristos însă un formator de lideri? Da, cu siguranţă. În timpul vieţii Sale pe pământ a influenţat un număr restrâns de oameni, poate chiar un lider mediocru de azi schimba pe mai mulţi, însă ce a lăsat în urma Sa diferă radical de ceea ce vrem să aflăm când ne uităm la un lider.
S-a ghidat după un principiu extrem de neplăcut pentru mulţi lideri azi, nu Eu, ci voi. Acel Noi pe care-l sugerează John Maxwell în cartea sa „Dezvoltă liderul din tine”, îi este extrem de nefamiliar. El a mers pe adoptarea lui „Voi” să mergeţi în Numele Meu. O delegare a puterii, autorităţii pe care prea puţini lideri o fac azi.
Am asistat nu demult la un serviciu funerar a unei persoane cu o adevarată carismă care a schimbat lumea din jurul său într-un mod cum numai Dumnezeu poate face prin aleşii Săi. Însă un lucru i-a şocat pe toţi apropiaţii acestui om. Era atât de priceput în multe lucruri încât le făcea singur, iar când a plecat subit din lumea noastră, cei din jur nu ştiau pe cine să găsească să-i preia imensa muncă. Cineva spunea despre el, a fost un om fantastic însă care n-a ştiut să lase urmaşi ce să-i preia sarcinile.
Ei bine, Hristos asta a făcut. Nu şi-a asumat niciun merit pentru învăţarea urmaşilor, nici nu i s-a muiat inima în faţa aprecierilor lumii. El a recunoscut valoarea în cei din jur: „credinţa ta te-a mântuit”. A spus despre Ioan Botezătorul că: „Dintre cei născuţi din femeie nu este nici unul mai mare decat Ioan Botezătorul.” Despre Petru spunea: „Pe această piatră îmi voi zidi Biserica”, în ciuda nestatorniciei sale în credinţă. A fost un om preocupat de nevoile cele mai adânci ale oamenilor. Vindecarea fizică era întotdeauna însoţită de cea sufletească sau chiar o preceda. Aşa cum spunea Bonhoeffer, Isus a fost „omul celorlalţi”.
Hristos a fost supus unui lider mai mare decât El, am putea spune. Ascultarea de Tatăl întru totul până la moarte, în ciuda temerilor şi a singurătăţii simţite în lume, i-a adus aprecierea nu numai în faţa urmaşilor Săi, dar şi în faţa întregii suite cereşti. A-l privi pe Hristos prin dioptriile lumeşti cred că este cel mai greşit lucru. Deoarece privim doar limitat aşa cum evreii din vremea Sa îl vedeau ca pe un conducător de oşti, pe un eliberator de sub domnia romană şi nicidecum ca pe un Domn personal la nivelul sufletului.
Hristos n-a studiat la sorbonica lumii, n-a avut afaceri din care să-şi fi umplut contul în bancă, n-a condus cele mai luxoase maşini, în timp ce la poarta bisericii pe care o frecventa ologii mureau de foame. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare. Liderii creştini de azi îşi justifică conturile umflate sau vilele super luxoase prin binecuvantarea Domnului. Este de-a dreptul fantastică discrepanţa dintre aceste modele. Lumea noastra măsoară succesul în funcţie nu de adepţi, neaparat, ci de proprietăţile adunate, de poziţia socială, de cantitatea diplome strânse. Hristos n-a scris nici măcar un articol, însă despre el s-au scris tone de cărţi, despre viaţa Sa, modelul său de trăire. Nu ştim să fi avut studii superioare, însă putea sta de vorbă cu cei mai emeriţi teologi, dar şi cu cerşetorii, abordând un stil de exprimare direct fără ocolişuri, fără cosmetizări de dragul de a nu ofensa pe cineva.
Cum ar suna adresarea liderilor de azi unui tânăr bogat care cere un sfat: „Du-te dragul meu, şi revino când îţi doreşte inima, noi te aşteptăm, şi apreciem enorm cotizaţia oferită de tine. Contează mai mult sprijinul tău financiar decât implicarea în lucrarea Domnului.” Inima Mântuitorului era mâhnită de decizia tânărului, dacă ar fi ştiut că va reveni nu avea motive de întristare, însă ştia că acel refuz e pentru totdeauna. Hristos pe lângă viziunea clară pe care a avut-o dinaintea intrării în lume şi care a lăsat-o moştenire şi urmaşilor Săi, a manifestat iubire pentru aleşii Tatălui. Hristos nu şi-a privit ucenicii de pe un jilţ împărătesc, în ciuda îndărătniciei lor. Înainte de răstignirea Sa ei erau preocupaţi de rangurile împărăteşti. Ce amarnic, erau ca şi în pilda fiul risipitor care îşi dorea partea de avere înainte ca să se citească testamentul. Cu toate că L-au părăsit în cele mai grele momente, El i-a iubit. Pe cruce se îngrijeşte de casa sa, îşi pune în rânduială testamentul, cu alte cuvinte. Ce fel de lider poate lua un astfel de model? Încă odată în plus avem modelul nu Eu, ci voi. Iubirea pentru urmaşii Săi l-au împins până la jertfă.
Mi s-a părut fascinantă abordarea Sa în ce priveşte alegerea ucenicilor. El i-a ales, înainte ca ei să-L aleagă. Acelaşi principiu e abordat şi azi de liderii lumii, aici mă refer şi la cei creştini, criteriul potrivit căruia se face selecţia de personal este cel al nivelului de instrucţie al individului. Hristos investeşte în nişte neinstruiţi, îşi alocă timp, energie, se roagă pentru ei, se îngrijeşte de nevoile lor primare, le oferă protecţie, lucruri care trec dincolo de bariera strict profesională.
Hristos nu a ocolit niciodată conflictul, nu l-a vârât sub preş, sau n-a trecut în extrema cealaltă tunând şi fulgerând pe cei ce-l batjocoreau sau spuneau neadevăruri cu privire la El. A lansat afirmaţii care năuceau slujitorii Torei din vremea aceea.
Adevărul era El însuşi, Calea către Tatăl, cel ce a reunit creaţia cu Creatorul său. A stat de partea celor dispreţuiţi de lume, s-a ridicat în apărarea femeii ce urma să fie ucisă cu pietre. Nu ca un om fanatic, cerând ca lumea să i se supună în funcţie de crezul Său. Ci provocându-i la o introspecţie personală. A produs o schimbare în cei ce L-au urmat şi îl urmează. Un om ce s-a lăsat condus de modelul Său a devenit unul transformat, înnoit, reumanizat adus la statutul de Om conceput de Dumnezeu. Hristos a „intrat în papucii noştri”, adică a trăit între oameni. A simţit durerea, suferinţa, bucuria, amăgirea, trădarea, minciuna, deznădejdea.
Modelarea caracterului celorlalţi a fost posibilă după ce El însuşi lua chipul Tatălui, trăia după standardul ceresc. Modelul cristic este unul atipic. Succesul Său stă nu în forţele proprii, nu în autodepăşirea limitelor fiinţei sale, nu în memoria Sa fantastică sau în capacitatea Sa de a reda Scripturile, ci n legătura cu Tatăl. Puterea Sa era reînnoită în timpul de comuniune cu Dumnezeu. Fiind el însuşi Dumnezeu de ce avea atât de multă nevoie de rugăciune? Dacă El a fost atât de dependent de Tatăl ceresc şi nu şi-a asumat niciun merit pentru urmaşii Săi, cum putem noi să credem că putem lectura teze întregi ce ne oferă reţetele de a deveni lideri, putem participa la diferite seminarii de acest gen, putem copia modele autohtone în speranţa depăşirii Lui?
Cred cu tărie faptul că Isus Hristos nu ne-a lăsat un exemplu de conducător, ci unul de formator de lideri. Unul care s-a investit total în alţii, ca aceştia să fie priviţi ca adevăraţii lideri. Fără ei lucrarea Sa pe pământ ar fi fost sfârşită odată cu moartea Lui. Un conducător de companie îmi spunea odată că firma sa a trecut prin multe momente de criză. Ajuns la o anumită stabilitate financiară, a crezut că poate să-şi ia o minivacanţă, să se culce pe lauri. Rezultatul absenţei sale aproape că l-a dus în pragul falimentului. Spunea foarte convis că oamenii indiferent cât i-ai plăti, fără să le stai alături nu-şi fac treaba.
Slujirea celorlalţi înainte de a vedea interesul propriu, acela este secretul celui ce are urmaşi.
Bibliografie selectivă
John C. Maxwell – Dezvoltă liderul din tine, Editura Almatea, Bucureşti, 1999
J. Oswald Sanders – Călcaţi pe urmele Mele. Principii ale conducerii spirituale, Editura Logos, Cluj, 1993
Philip Yancey – Isus pe care nu l-am cunoscut, Editura Kerigma, Oradea, 2006
