Un brand „Cristian Popescu”, vă rog!

Fără a şti prea multe despre Cristian Popescu m-am trezit ademenită de o carte ce respira aerul poetului aruncată la întâmplare printre altele. Ofertă imbatabilă la cultură. Preţul, … de-a dreptul ofensator. Dar pentru Popescu trecut într-o altă lume, plecat prea devreme, nu cu tramvaiul 26, ci cu cel numit Moarte, valoarea operei lăsate în urmă nu se măsoară în parale. Şi apoi fie vorba între noi nici n-a lăsat prea mult, calitatea e însă indiscutabilă.

„Un tramvai numit Popescu” căci despre ea e vorba te lasă mut de uimire în faţa naturaleţii percepţiei existenţei umane limitate de timp şi spaţiu. Moartea se îmbină cu festinul nunţii, cu visele ce te pot sufoca răpindu-te lumii. Fără a te priva de bucuria lecturii. Cel prea Înalt e Regizorul. Omul e o marionetă în mâinile Lui. Viaţa e filmată. Cameramanii sunt cerul şi pământul, cu alte cuvinte ne iau în cadru pretutindeni. Un soi de paparazzi, dar cu altă motivaţie.

Perna cu pământ m-a fascinat de la prima lectură. Uzanţa … pentru acomodare. Ţărâna e tributară sieşi, cu toate că ne amintim de acest amănunt când ne contopim cu ea. Pagină după pagină ai impresia că moartea s-a aşternut lângă tine mirându-se şi ea la frumuseţea proprie ei apropieri.

Cristian Popescu un nume enervant de comun, iar în spatele lui atâţia alţii, dincolo şi mai mulţi. Cum ar fi să facem branduri de nume atunci când s-ar preta la o înregistrare notabilă? Popescu Cristian figurează a fi în viaţă şi se ocupă cu fotografia, cântul, şi alte cele. Nu demult l-am întâlnit şi pe Octavian Goga pe când tocmai întorcea a 14-a filă a vieţii. Legat de ani Popescu poetul îi înţelege prin prisma pildei talanţilor. Un suflet călător, un joc de cifre: 26, 36; 59, 95. Şi cu brandul cum rămâne?

Întrebările sufletului(2)

M-am întrebat ce e reverenţa, unde se află şi dacă are termen de valabilitate; dacă se fabrică sau e autentică. Astfel că de dimineaţă mi s-a arătat una din formele ei. O fi trecând şi ea prin faze mai bune sau mai proaste, prin progresii şi regresii, creşteri exponenţiale sau …, cine poate şti?

În vreme ce soarele se lupta să doboare norii ce-l ţineau ostatic, la ceasurile trecute fix de 8 şi ceva, reverenţa devenise stradală. În faţa bisericii ce se înălţa timid între două corpuri de clădire ale Spitalului Clinic de Neurologie şi Psihiatrie reverenţa se închina, iar pe ici pe colo cu mâna dreapta îşi însemna trupul cu semnul crucii. Ca mai apoi să revină la lumescul din jur. Era actul reverenţei în momentul aplecării unul de reală spiritualitate? Cine suntem noi să-l judecăm!

Şi întrebarea persistă ca un catâr, argumentând că reverenţa amintită în faza ei stradală, publică te înjură o dată ce-ai luat colţul, te înghesuie cu un miros neatrăgător în tramvai, şi-ţi duhneşte în faţă la tejgheaua barului. Deci, la ce bun o reverenţă fabricată? La a pierde frânturi de timp care devin din ce în ce mai rarefiate?

Apoi mi s-a arătat o altă formă a ei, cea care merge la braţ, în pas cu oropsiţii sorţii, cu infirmul societăţii, cu nebunul şi bătrânul. Reverenţa servilă plină de compasiune pentru cerşetorul de la semafor, pentru baba fără dinţi în gură, pentru ţâncul de la sfârcul „doamnei”. Mi se făcu pielea de găină şi am exclamat în sine mea: Asta da! Cât sacrificiu?

Dar un glas mi-a şoptit şi mi-a spus că reverenţa mai are şi alte forme însă dintre toate una singură e demnă de luat în seamă în fracţiunea de sub soare, şi anume cea a egoului. M-am revoltat adică cum, asta înseamnă culmea reverenţei, aplecarea sinelui în faţa celuilalt?!! Să mă frâng pentru a fi poate călcat în picioare, nicidecum!

Şi vocea a continuat, pe un ton blând, părintesc, nu doar în faţa lui ci şi a Celuilalt. Există undeva o astfel de reverenţă, şi dacă da, cum se poate ea cumpăra? Dar am aflat că nu e de vânzare şi cine apelează la monezi nu se învredniceşte a o purta. Deci, dacă reverenţa în deplinătatea frumuseţii ei se vede în frângerea Eu-lui în faţa aproapelui, dar şi a Celui de sus, atunci cine o poate deţine? Dar nu asta e cu adevărat întrebarea care contează, ci dacă eu mă fac purtător de o astfel de reverenţă?

Întrebările sufletului

Cine se mai întreabă dacă în dimineaţa asta sau în cea care va să vină Dumnezeu mai are ochii deschişi pentru Pământ? Şi dacă ai vrea să te întrebi nu mai ai când. Toropit de frământarea zilei şi a nopţii ce se năpusteşte ca un tăvălug fracţiunea „lipsă timp” devine o constantă enervantă.

Dar de ce să te mai frămânţi că nu ai timp să te mai întrebi? Când predicţiile atâtor feţe spirituale sau în contact cu spiritele nu s-au împlinit, când cerul pare mut. Şi mut şi este dacă îl privim doar când ne-mpunge câte o boală, o nenorocire, o nedreptate. Să se fi împlinit profeţia lui Nietzsche sau am apăsat noi pe trăgaci?

De ce tace Cel de Sus, dacă chiar există se întreabă retoric lumea, atunci când gândul nu-i dă pace? De ce ar vorbi câtă vreme se adresează unor surzi şi muţi? Cui îi mai pasă de vorbele Lui adunate într-o colecţie învechită şi totuşi atât de actuală?

Dar singura întrebare corectă nu e: Unde e El?, ci Unde suntem noi? Unde ne-am ascuns sufletele în dimineaţa aceasta? În pământ sau în Cel de Sus?

Scrisoare către Scriitorul anonim

Vă adresez aceste rânduri din poziţia de novice în ale încriptării cuvintelor în text, frământat de vorbăria multă şi fără rost apărută în scrierile vremii. Am purces în a vă contacta după ce am întrebat în stânga şi-n dreapta cum de unii autori sunt foarte apreciaţi, în timp ce alţii se zbat ca peştele pe uscat. Cu o ridicare din umeri mi s-a spus că aprecierea valorii unui scriitor după cantitatea de cărţi vândute nu reflectă întotdeauna adevărul. Şi apoi, există, cu rarisimul de rigoare şi nume inexpresive publicului ce stau pitiţi după un zid impenetrabil. Am aplecat urechea şi la ce spunea George Călinescu care aprecia că „talentul este abilitatea de a-ţi ascunde talentul acolo unde este nevoie” şi am descoperit un principiu creştin. Unul ce mi-a ridicat un alt semn de întrebare atunci dacă la eticheta scriitor se ataşează bonus şi râvna de a transmite valorile creştine cum se face că zidul se înalţă? Este talentul scriitoricesc revendicat de cei care au parte de un alt dar nedescoperit, în timp ce autenticii orbecăiesc pe alte coclauri?

Vinovat pentru numărul redus al operelor de valoare este publicul şi nicidecum artistul. Ionatan Piroşca a rămas un necunoscut pentru prea mulţi. A luat fiinţă ca scriitor de poezie creştină în mentalul colectiv, atunci când era prea târziu. „Voi scrie doamne ce-mi dictezi, cu mine/ cum alţii-şi scriu iubirea cu chilii”, spunea atât de plastic încât a concura în vers cu Ioanid sau Dorz ar fi de prisos.

Un alt autor ascuns într-un con de umbră datorită ignoranţei cititorului şi care numără până în prezent patru volume de poezii, este Ticu Leontescu. Cu tristeţe în glas îmi dezvăluia că a fi prezent pe un raft implică costuri indiferent de vandabilitatea cărţii. Şi atunci, tacit posibila valoare rămâne ascunsă. Mai e cred după atâta privire în jur şi o fisură în perseverenţa cu acest catâr numit scris/om. Ionatan Piroşca considera că o zi în care n-a dat viaţă unui poem e una lipsită de sens. Iar pe final şi-a impus în ciuda vicisitudinilor vieţii să ridice acest stindard la trei poezii aşternute zilnic cu o caligrafie aparte pe foaia ce-i absorbea fiecare cuvânt.

Renunţările la vis erau pentru poetul Radu Gyr adevăratele înfrângeri. Pentru scriitorul pândit de flagelul anonimatului unde se dă bătălia? În dărâmarea zidului sau în dosirea talentului în podul prăfuit al conştiinţei adormite?

Nu-mi rămâne altceva decât să sper că veţi răspunde scrisorii de faţă când veţi găsi de cuviinţă şi mai ales, veţi scăpa de anonimat. Până atunci aşa cum ar scrie Caragiale, o semnez şi o dau anonimă.

cu admiraţie,
Iulia Tuns

intrebari de copil

Copilul: De ce au pus-o in groapa, ca sa-si murdareasca hainele pe cand vine acasa?
Raspuns: Asa sta toata lumea in groapa dupa ce moare.
Copilul: Dar cand vine acasa o aduce Dumnezeu in brate, asa-i! Ca ea e batrana saraca si nu poate veni pe jos, ca e departe.
Raspuns: …(lacrimi si doar o usoara incuviintare ca e asa cum spune)

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Copilul: De ce a dus-o Dumnezeu in cer?
Raspuns: Pentru ca acolo e bine, .. iar acolo poate umbla si ea nu mai trebuie sa stea pe pat tot timpul.
Copilul: E batrana. Nu poate merge pe picioarele ei.
Raspuns: Da, dar la Dumnezeu e cel mai bine.
Copilul: Eu nu vreau sa merg la Dumnezeu.
Raspuns: Inteleg. Dar la ea in cer ai vrea sa mergi?
Copilul: La ea da. … Cand mergem?
Raspuns: Cand se va putea…

mi-e frig

Mi-e frig. Atât de frig că mi-au îngheţat picioarele şi degetele de la mâini. Frigul nu vine din inimă. Oricum şi dacă ar veni nu ajunge până în faza de îngheţ a ei. Şi totuşi există o singură dată când şi inima e cuprinsă de frig. Se practică ca înainte de pogorârea cu liftul manual la sub 2 m, în perioada de dinainte, mortul să fie ţinut la frig. Câtă vreme e rece afară de crapă pietrele, iar omul decedat e de la sine fără căldură în organism rolul ţinerii la rece e cumva să nu se încălzească? Şi cum s-ar putea întâmpla una ca asta dacă nici dinăntrul lui şi nici dinafara lui încălzirea nu e posibilă?

Cine a aprins fitilul violet?

Paranormalul a devenit normativul societăţii româneşti. Am ajuns guvernaţi de spectrul culorilor cu valenţe pozitive în timp ce copiii ne mor ahtiaţi de droguri, tinerii au devenit sclavii pasiunilor carnele, hoţiile au intrat în topul celor mai profitabile afaceri, iar bugetul familial a fost redus considerabil.

Peste români cade ciclic câte o cortină a uitării aşezată de naţiunile democrate. Din când în când însă ea se ridică şi din-năuntrul ei răzbate o rază de lumină cu tentă viole(n)tă. O fi cultura crimei stil Băhăian devină sau o fi incultura cromatică a poporului? Sau de fapt până la urmă sloganul deist al celor de la Vama Veche (Dumnezeu ne-a lăsat să ne facem de cap) a anihilat bunul simţ al românilor?

Doamne, ce ID ai?

Scrisoare virtuală către privitori

Ieri m-am conectat la internet. În sfârşit nu mai trebuie să mă ascund de şefu când îmi verific mail-urile sau de profi în timpul cursurilor. Nu că de acum înainte acolo nu voi mai face la fel. Dimpotrivă, obiceiurile bune trebuie păstrate, iar lângă ele adăugate doar pe cele ce li se aseamănă. Net-ul e lumea în care pot evada oricând, oricum, cu oricine. Gata cu lungile pregătiri din faţa oglinzii. Aici nu mai contează cum îmi stă frizura, dacă am reuşit să trec pe la manichiură sau tocmai mi-a ieşit un coş în frunte. Aici pot avea câte ID-uri vreau, pot să promit tot ceea ce nu am şi pot da click atunci când ceva(cineva) mă deranjează. Prietenii mi-i aleg în funcţie de mofturi şi mă despart de ei tot la fel de uşor ca de lenjerie seara înainte de culcare. Fără net mă simt ca Adam după ce a mâncat din fructul oprit: gol. Dar de ieri înainte lucrurile se vor schimba, eu şi cu el vom fi împreună la bine şi la greu peste tot. Mă gândesc să mi-l pun şi pe mobil, aşa încât pe drumul de la slujbă(şcoală) înspre casă să nu mai fiu perturbată de tot felul de dezaxaţi avizi după senzaţii tari. Am început de ieri să mă culturalizez. Mi-am descărcat cele mai tari filme ale anului trecut, am citit blogurile din top şi apoi m-am trezit azi dimineaţă. Tastatura mi-era invadată de firmiturile sandvişului mâncat azi noapte. Monitorul avea urme de ketchup, iar creierul meu părea a fi mai greu cu două grame, semn vizibil că mi-au fost utile ultimele ore petrecute pe net.
Apropo, era să uit. Dacă ştie cineva ce ID are Dumnezeu să mi-l dea şi mie. Mi-am dat seamă că aşa aş avea timp să mai discut şi cu El, altfel sunt foarte ocupată.
Mulţumesc.

Cu respect
Colega voastră

N-am nici măcar libertatea de a fi atee

Credinţa este definită a fi „ceea ce vezi dincolo de ce vezi”. Puţin cam abstract. Ce se poate vedea dincolo de ceva ce fizic nu vedem? Ni se spune simplu: altceva, incomparabil mai bun decât avem aici.

Ciudată comparaţie ştiind că din momentul căderii omului în păcat răul s-a extins penetrând lumea noastră în toate domeniile existenţei sale. Deci cum poate fi ceva mai bun dacă îl raportăm la ceva rău? Sau s-au încurcat formulele? Niciodată nu m-am înţeles cu ştiinţele exacte care bun îl punem lângă care rău şi se face bun? M-am decis. De azi înainte voi fi atee. Toţi spun că e foarte simplu. De fapt tot ce trebuie să fac este să nu cred. Cineva mi-a spus că există un singur ateu în lumea noastră şi acela nu sunt eu, ci Dumnezeu.

Am fost rănită. Nici măcar atâta libertate nu pot avea? El nu are un alt dumnezeu căruia să i se închine fapt ce-l include la o categorie cu un singur adept ateu. Atunci ce-mi mai rămâne dacă nu vreau să cred? Opţiunea e doar una, oricât m-aş zbate să afirm că nu vreau să cred mereu voi sfârşi în tabăra celor ce cred. Legile lui Murphy sunt la treabă! Deci în fapt nu există nici măcar tabăra celor ce nu cred. Pentru că fie ajung să mă închin unui dumnezeu cu nume „x”, fie voi avea şi alte variante în funcţie de timpul alocat. „Spune-mi cât timp petreci în faţa ecranului, jocurilor de noroc, băuturii, drogurilor, revistelor porno, şi-ţi voi identifica cu uşurinţă dumnezeul”, e vorba celor ce cred.

Mai îmi rămâne atunci altceva decât, să cred? Asta, dacă sunt sinceră cu mine însumi. Dar cum să cred dacă voinţa scapă putinţei de înfăptuire?

În toiul pregătirilor

Cum ar putea fi Crăciun fără cozonac, cornuleţe, friptură, cârnaţi de casă, tocană, sarmale, ruladă de carne, ţuică, tobă, vin, şniţele şi alte asemenea bunătăţi culinare? În toiul pregătirilor mi-am găsit mai multe cunoştinţe pe care am avut bucuria de a le vizita în cea mai aglomerată zi a anului, ajunul Crăciunului. Cât curaj pe mine!

Primirile au fost mai mult decât tradiţional româneşti, aşa încât burta mi-ar fi putut intra într-o perioadă de hibernare pentru cel puţin o săptămână dacă dădeam curs meniului bogat. Oricât de apetisante sunt îmbucăturile fără o primenire a casei nu intră sărbătoarea în ea. Perdele, geamuri, covoare, mobilier toate sunt analizate şi împrospătate în ton cu evenimentul. După o asemenea toaletare mă întreb cine mai are strop de energie pentru o vizită la biserică? S-avem pardon. O absenţă în programul supraaglomerat al sărbătorii nici nu se mai simte.

E Crăciun! Începe perindarea la biserică. Îmbulzeală. Dacă n-ai cunoaşte euforia momentului ai putea cădea în plasa unei posibile treziri spirituale. La terminarea serviciului de dimineaţă în care ţinuta vestimentară a enoriaşilor comunică mai mult decât predica pastorului, epuizat te aşezi la masa copioasă pregătită în ajun. Trebuie să mănânci din toate măcar un pic, că doar nu se cade o irosire a efortului bucătarului casei. Ziua se încheie în atmosferă de pioasă reverenţă. La cât s-a înfulecat, ce sărbătoream de fapt? Deşi e perioadă de vacanţă pentru elevi, studenţi şi profesori, şi parţial pentru angajaţi şi angajatori, sărbătorile de iarnă sunt o sursă de epuizare şi nicidecum de relaxare.

Cum ar fi dacă în locul festinului culinar amintit la început am avea pe masă supă de cartofi şi pilaf de orez? N-ar mai fi Crăciun? Şi dacă în locul curăţeniei imaculate am avea geamuri nespălate şi praf pe mobilă, atunci n-ar mai fi sărbătoare? Sau credem oare că excesul de pregătiri echivalează cu darurile aduse de magi sărbătoritului? Şi dacă da, i-am păstrat şi Lui un loc la masă?